Emoții, reverie și lacrimi pe scena Auditoriumului RAI din Torino
Deși recunoscut în primul rând pentru bogata-i tradiție operistică, poate mai pe urmă și pentru contribuția simfonică a compozitorilor de secol XX la repertoriul universal al muzicii culte, spațiul italian a scos în lumină unele dintre cele mai mari capodopere muzicale din spectrul coloanelor sonore pentru film.
O astfel de seară ne-a fost propusă recent, data de 24 septembrie reprezentând un moment special pentru mine, încă de când am aflat despre existența acestui proiect. Entuziasmul și așteptările mele au fost frământate și dospite timp de peste două luni și jumătate.
Dirijorul Orchestrei Sinfonica Nazionale della RAI a fost Pietro Mianiti, care este la cea de a treia experiență în calitate de conducător al unei orchestre într-un astfel de „Cinema concert”. Concept din ce în ce mai popular în sălile de concerte din întreaga lume, cinema-concertul urmărește redarea video + dialoguri a unui film, coloana sonoră fiind interpretată live de către o orchestră simfonică. Multe sunt cazurile când pentru astfel de evenimente sunt alese filme americane, moderne și/sau contemporane însă, de această dată, organizatorii de la Auditorium RAI au ales să ne introducă în frumoasa dar bruta lume a lui Giuseppe Tornatore. Film distins cu premii internaționale și o recunoaștere pe deplin meritată la nivel mondial, Nuovo Cinema Paradiso urmărește povestea lui Salvatore, copilăria, procesul de maturizare prin care avea să ajungă un strălucit regizor cinematografic la Roma.
Duritatea vieții din Sicilia, emoțiile copilăriei și tinereții, nostalgia după trecut, tot acest freamăt continuu al vieții redat în cadrul peliculei a fost cultivat și amplificat în mod complementar de orchestră.
Măiestria lui Ennio Morricone constă, desigur, în genialitatea melodiilor de o inspirație divină, armonizări echilibrate, de foarte bun gust dar, în același timp, pe lângă melodistul italian bine cunoscut, consider că este de admirat economia tematică și, totodată, amplitudinea de emoții și senzații în momente ale filmului pe care aceste puține idei muzicale extraordinare le întruchipează.
Prin acel sunet cristalin al coardelor, de o serenitate diafană, quasi-impresionistă, Pietro Mianiti picta sonor împreună cu Orchestra RAI, simbioza dintre dialoguri și muzica live reușind de mai multe ori să-mi transmită un întreg carusel de stări și emoții. Nu am fost singurul care a fost atins până la lacrimi de intensitatea momentului artistic, parcă trăiam atât în rolul lui Toto (Salvatore), cât și în cel al dirijorului, dar și al observatorului care își ia discret notițe despre viață, citate și sfaturi înțelepte.
Revenind strict la universul muzical, țesut ca o minunată pânză de frumos colorata orchestră, ne-am delectat cu diverse culori, bine echilibrate din partea coardelor și a lemnelor, celesta, pianul și chitara interpretând pe rând cele câteva teme de referință ale soundtrack-ului, alămuri viguroase și percuții ce ne trezeau de multe ori la realitate.
Un concept inedit, acest concert cinematografic reprezintă, cumva, un contrast bitematic – alternanța dintre reveria produsă de cufundarea în universul filmului și realitatea din prezent (la care ne chema orchestra).
După aproape o oră și jumătate de emoții acoperind tot registrul, de la melancolie până la umor fin și zâmbet, am ajuns în punctul descărcării finale. Tema este interpretată brav, cu aplomb, momente în care deși a existat o tendință a instrumentelor de a acoperi melodia principală, acestea au fost gestionate calm de Pietro Mianiti, o dificultate venind în special din cauza nuanțelor mici în care trebuiau să se încadreze cornii. Mi-ar fi plăcut acea temă a viorilor să fie puțin mai bine reliefată, dar nu aș spune că această alegere a afectat negativ desfășurarea acelui univers muzical plin de viață și culoare timbrală.
Țin să notez și o apreciere personală pentru pianistul din orchestră, acesta reușind să redea o paletă dinamică impresionantă, atât de multe straturi de nuanță, într-un registru destul de redus, între pianissimo și, maximum un mezzo-piano.
Am descoperit o orchestră solidă, bine echilibrată, de un nivel artistic remarcabil, alături de un maestru al baghetei care, pe lângă interpretarea unor lucrări din repertoriul baroc sacru (oratoriile bachiene) sau Messa da Requiem de Verdi, repertoriu standard de operă sau muzică din sfera contemporană, este capabil să se reinventeze și să-și transpună intuiția din sfera muzicii de scenă în cea a universului cinematografic.
După cum mi-a mărturisit dirijorul într-un scurt dialog purtat în urma concertului, creativitatea reinventării tematice și sincronizarea perfectă dintre film și muzică – atât în ceea ce privește partea ritmică, de tempi, cât și cea dinamică, fidelitatea, aparent restrictivă, a interpreților față de partitura originală – reprezintă unele dintre cele mai mari dificultăți în parcurgerea și redarea unui astfel de repertoriu.
Bazat pe aceste coordonate, concluzionez că toți cei implicați și-au îndeplinit sarcinile cu brio, fapt confirmat de momentul prelung de aplauze din final, publicul nedorindu-și parcă să părăsească minunata sală de concert Auditorium RAI din Torino. Pe bună dreptate!


Comentarii și discuții
Comentarii
Trimiteți un comentariu